Ziua #23 - Berlin

La intrarea în oraș recunoști locul, chiar dacă nu ai fost niciodată. E dintr-un film pe care l-ai văzut și la tine acasă și tonurile de comunism răzbat in asfaltul ondulat, iarba netăiată și plină de buruieni, in cenușiul blocurilor. De pe stâlpii îți zâmbesc din postere A4 figurile cunoscute ale politicienilor nemti care spun ceva de mai bine alegătorilor lor.

Curând incepe bulevardul Under Der Linden al cărui inceput aduce cu arhitectura rusească stalinista. 

În zare vezi turnul rotund al TV care se ițește că un glob disco peste blocurile comuniste. 

Puteți să puneți mental o melodie a celor de la Scorpions și puteți să recunoașteți deja locurile.

Bulevardele sunt foarte late cu 5 sau 6 benzi pe fiecare sens. 

Dupa care, începând cu Alexanderplatz incepi sa vezi clădirile și arhitectură urbana că și cum ar fi într-un lego uriaș în care cineva a amestecat totul, o clădire comunista, o clădire de secol XIX sau mai veche, clădire foste avangardiste din anii '70, acum cu un aer vetust, cu clădire moderne de sticlă. Înțelegi de ce este asa, fara îndoială o aripa roșie și una neagra încă mai planează peste oraș. Nu știu cum este pentru locuitori, îmi închipui că nu e simplu sa treci zilnic prin astfel de locuri, chiar dacă așa te-ai obișnuit. 

Berlinul in sine nu este un oraș atât de vechi cum sunt celelalte capitale din vest, dar evenimentele secolului XX l-au mutilat. Că în poveste, una tare, una moale, una frumoasă, una urâtă.

Treci pe bulevardul cu tei cu clădiri monumentale, pe lângă ambasadele puterilor aliate cândva, Rusiei, Statelor Unite și Franței și ajungi la poarta Brandenburg. Nu fusese construită bine că la 15 ani și de la 26 m îl cunoaște pe Napoleon care îi smulge Quadriga, carul cu patru cai condus de Apollo victorios spre Olimp, asa cum fac și băieții răi cu siglele-statuete ale mașinilor care nu sunt ale lor. Ceva mai târziu, au venit mulți băieți gălăgioși care s-au jucat puțin cu istoria în fața ei. Au fost goniți de alți băieți care după ce s-au jucat împreună s-au certat pe jucării și dacă tot era o poarta au construit un gard de ciment că sa fie clar tuturor cum sta treabă. Vreo 40 de ani. Apoi, și-au dat seama că nu era bine nici pentru ei și nici pentru restul lumii și a fost dărmat. Și așa am putut și noi să călătorim cu copiii vara asta și să ne jucăm în fața porții fericiți cu baloane de săpun.

Am mers mai departe prin parc pe lângă conservatorul de muzică și filarmonica berlineza, o clădire galbenă și avangardista la vremea ei. De departe e interesanta, de aproape pare nefinisata și neîngrijită mai ales în spațiile de acces și peluze. Dar tot orașul e la fel. Scările de ciment cu mânere de fier vopsit nu sunt departe de ce vedem la Palatul Copiilor in București. Pe partea dreaptă a drumului este o biserica protestantă cocheta, sf. Matei, al cărei turn pare un minaret, și care îi are adormiti pe frații povestitori Grimm.

Și așa după vreo 2 sau 3 km, am ajuns la muzeu tehnicii, unde ne-am zbenguit vreo 3 ore printre locomotive, bărcuțe și avioane. Ne-a părut rău că anumite exponate nu erai în funcțiune, că simulatoarele aerodinamice din lemn, ne-am jucat cu instrumente optice și de filmat, animație. Ne-am urcat in vagoane și locomotive.

A fost prea scurt. Se poate sta o Zi întreagă doar aici.

Ne-am întors, am văzut alte porți, alte canale, alte clădiri. am trecut pe lângă zid, pe la checkpoint Charlie.

 Aceeași senzație, ești cînd în vest, când în est, cînd estul și vestul de întâlnesc. Una peste alta, sau mai bine zis una lângă alta, noua ne-a plăcut orașul foarte mult. Sunt multe de spus și multe de văzut și orice impresie ai avea la început, totul se schimba pe parcurs. E că un caleidoscop cu o mie de fețe, ale cărui oglinzi s-au spart și s-au creat și mai multe fațete și imagini.