Ziua #30 -Castele și peisaje

Miercuri, după sărbătoarea verii, ne-am gândit că va fi mai puțină lume la castele așa că i-am zis lui bucșă pe unde sa ne ducă: Linderhof și neuschwanstein. 

Peisajul înspre sudul Bavariei spre Austria in plina vara te duce câteva luni înapoi în primăvara, verdele este crud in toate nuanțele lui de proaspăt, erau maci pe marginea drumului in plus de toate florile gingașe de pădure și fâneață. Și pentru că magia funcționează, toate previziunile de ploaie au dispărut (plouase toată noaptea în compensare) și eram într-o atmosfera cum nu se poate mai clară. Ceva nori ca vălătucii de bumbac de rostogoleau din când în când.

Am poposit la mănăstirea benedictina Ettel aflată strategic pe drumul intre Italia și Augsburg. Mănăstirea in stil baroc nu pare nici pe departe un centru bisericesc, este mai degrabă un sediu administrativ. Ceea ce și a fost atât pentru biserica catolică cat și pentru cavalerii teutoni. Este bogata, renascentista, extravaganta prin bogăția interiorului. Face parte din alta lume, iar satul pastoral incerca sa tina pasul cu măreția locului prin picturile de sfinți de pe case. Curțile sunt impecabil îngrijite și decorate. 

După micul popas, am plecat spre castelul Linderhof, o bijuterie neo-renascentista, aflată într-un peisaj de un romantism Chopin-an (să mă ierte domnul Wagner). Până ajungi la castel, peisajul alpin, cu miros de fân proaspăt cosit și de văcuțe îți exalteaza toate simțurile și îți vine să lași mașina pe marginea drumului și să o iei pe cărări. De munte. Și că vizitatori grăbiți și superficiali ce suntem în aceata călătorie, am avut parte de o drumeție frumoasă și intensa pana la castel. Este întotdeauna o plăcere să urci cu copiii pentru că jocurile lor te fac sa prelungești plimbarea și să descoperi frunze, flori și nori pe lângă care ai fi trebuit nepăsător.

Și ajungi la castel, unde iubești matematica și geometria impusă peisajului,  delicatețea proporțiilor,  și ii mulțumești nebuniei regale că a meșteșugit aceasta bijuterie in coltul asta de rai!

Stai pe marginea iazului și privești undele apei care oglindește strălucirea soarelui și aurul statuilor și te pierzi în gânduri. 

Lasandu-mi o parte din inima aici (că la gym-ul cu Pokémoni) ne-am pus din nou în mașină spre castelul Neuschwanstein. Dar ca să ajungem acolo am mers pe marginea lacului Plansee. N-am mai rezistat și ne-am oprit la un mic debarcader, unde bineînțeles băieții au intrat să se bălăcească, iar noi am scos paturica de picnic și ne-am scăldat cu toții, unii mai mult sau mai puțin în apă verde că smaraldul. Inchipuiti-va lacul Vidraru, augmentați tot peisajul și înverziți apa in nuanțe de smarald și turcoaz. Să nu mai pleci de aici. Ne-a notat în gând să stăm în vacanță în locurile astea minunate. Copiii voiau barcute. Dar nu era timp ieri. Un km mai departe era un debarcader special de ambarcatiuni.

Ne-am smuls cu greu de pe marginea lacului, am trecut prin Austria că sa ajungem din nou în Germania sa vizitam 'the Castle'.
Peisajul montan continua sa ne uimeasca, așa că tati care trebuia să conducă era stresat de wow-urile și indicațiile noastre pe care geam să ne uităm. Noroc că nu era aglomerat pe sosea și am putut sa mergem cu vitează mica.
La intrarea in Germania am mai făcut un popas la Fussen, unde am vizitat mănăstirea sf. Mang și castelul pictat cu iz de povestea Albei că Zăpada. Cu turnul cranelat de castel de poveste, pare inspirat de castelul Saumur de pe valea Loarei. Și la fel și castelul l
lebedei. Este o vizita necesara pentru a înțelege cum a apărut obsesia castelelor lui Ludovic al IIa, pentru că aici și-a petrecut copilăria. Este un orașel cochet de munte, cu multe magazinase și restaurante și chiar și cu un birou de consultanță în strategie. Btw, fost punct vamal, orașul este apărat natural de rău și situat in vârf de deal.

Si apogeul la apus al visitei noastre, am ajuns destul de târziu cam pe la ora ceaiului la castelul lebedei. De jos castelul pare alb, sus iti dai seama ca de fapt pietrele sunt gri. Simbolul domniei regelui neînțeles de ceilalti și de sine, este ieșit din povesti cu fiinte din alta lume. Foarte aglomerat, drumul este spre castel este o provocare. Cel mic a strâmbat din nas, eram obosiți deja si castelul parea in nori.  Si-ar fi dorit o parapantă sa ajungem sus. Si noi ceilalti de asemenea.

Drumul este frumos, întunecat de pădurea de brazi, șerpuiește ușor spre munte. Peretele drumului este cu grija lucrat, la fel și șanțul de scurgere. 

După o plimbare de o jumătate de oră după o mica serpentina se deschide priveliștea spre castel. Efect de wow. Nu mai știi ce să zici pentru că dacă partea superioara este de basm, partea inferioara pare să fie o fortăreața sau ospiciu. Geamuri mici egal distribuite pe zid. 

Toată lumea pe care am carat-o în sus și care ne-a cărat și pe noi s-a strâns într-un singur punct. Dacă ai fobie de aglomerație, este mai bine să îl admiri de jos. Oricum jumătate este in reconstrucție și acoperit de panza. Deși am ajuns cu trei ture de vizita înainte de inchidere, n-am prins bilete. Spre informare, va puteți rezerva câteva zile înainte vizita, la ora aleasă, dar costa suplimentar. 

Curtea interioară este închisă de ziduri și doar prin fante sau peste balustrada poți admira cetatea geamă de piatră a muntelui. Pe cealalta parte, după poala împădurită, câmpia perfect plata este de un verde crud, brăzdată perfect de drumuri de țară și doar ciuperca unei biserici sau a unei păduri împiedică privirea sa se ridice spre albastrul marin al cerului. Ulsm ridicat privirea și că ulii pe cer, parapantele pândesc castelul din înălțime.

Turnul castelului poate semăna cu o lebăda, insa este mai potrivit pentru vulturi singuratici.

La întors, băieții s-au jucat de-a avioanele și planoarele, așa că au urcat și au coborât drumul cam de trei ori de fapt.

Am ajuns în vale, am admirat apusul și câmpia și am aruncat o privire spre povestea dinainte de plecare.